Cîntarea de seară

Ieri nu am călcat mormanul de rufe. Nici nu am dat cu aspiratorul şi nici măcar nu am strîns cărţile răşchirate pe podea. Am moşmondit însă timp de 5 ore la un softuleţ găsit pe net în care tu cînţi şi el te ajută să fii penibil pînă la capăt, propunîndu-ţi variante de acompaniament. Dă şi rateuri pe ici pe colo, mai trebuie să îi schimbi cîte un acord cînd o ia razna, dar una peste alta, recunosc cinstit, m-am distrat pe cinste.

Dacă vreţi să vedeţi minunăţiile compuse: aici, aici şi... aici. A, şi aici, şi aici.

La ce (nu) e bună nostalgia

I visited the HIV section. No pictures were allowed. But that loving healthy mother asked me to take a picture, in case I have any chance to show it abroad. Children were infected by blood transfusions during birth. Poor girl died 2 days later - Colentina

Am primit de la o prietenă un link care m-a stîrnit mai greu la scris. Mai greu, pentru că de fapt creierul refuză uneori să creadă lucruri pe care le-a trăit (mai ales) atunci cînd lucrurile alea cad ca pietroaiele la stomac.

Andrei Pandele a scos acum vreun an-doi un album cu fotografii la editura Compania pe care le-a făcut de-a lungul anilor comunişti la noi. Interesant este că privirea lui lungită cu dispozitivul peste veacuri pare să vină dintr-o lume de-afară şi dinăuntru de-o potrivă. E ca şi cînd Pandele ştia şi cum e dincolo. Dincolo de nişte graniţele peste care nu puteam trece, nici pe jos, nici cu mintea.


* Aveţi răbdare cu fotografiile... Se încarcă mai greu, dar se încarcă dacă te duci cu cursorul de două ori pe ele. Merită efortul. Şi pentru cei care îşi amintesc, şi pentru cei care doar au auzit despre comunismul cu chip semi-uman.

Mami, te-aş vinde pe-un argint ?

În esenţă la titlu se reduce tema postului de azi. Ca părinte, nu ştiu uneori încotro să o apuc. Învăţ din mers. Înţeleg cît pot.

De fapt, întrebarea e cît poate un copil de aproape şase ani să abstractizeze şi să discearnă răul de bine şi ce e aia de fapt rău şi bine. Întrebări la care omenirea a găsit răspunsuri trunchiate şi cu limitări culturale.

Încercînd să îi explic copilului că a poseda lucruri nu înseamnă mai nimic comparativ cu abstracta şi diluata fericire de a fi sănătos, la minte şi la trup, de a-i avea alături pe cei care te iubesc şi pe care îi iubeşti şi tu şi de a nu crăpa la propiu de foame, am ajuns la un impas greu de trecut, redus la "Mami, nu pot să aleg. Eu vreau şi bănuţul, şi pe tine". Nu eu îi impusesem alegerea, dar limitată la capacitatea lui de înţelegere, probabil că asta era singura variantă în care el a putut decodifica spusele mele. "Nu pot"-ul ăla a fost atît de greu pentru el, pe cît a fost pentru mine. Dar din motive diferite. 

Eu am învăţat o lecţie din discuţia de aseară. Nici un obiect nu e doar un obiect. Aşa cum nici un om nu e doar un om.  

Iar Ştefan a înţeles că la un moment dat în viaţă, omul trebuie să facă alegeri, pe care el, deocamdată, nu le poate face.

Cum să devii un Nimeni cu literă mare

Am un prieten. Care mi-a zis o dată băgînd bărbia la înaintare (e un fel al lui de a sublinia că vorbeşte pe bune) "Lasă prostiile şi scrie-ţi Cartea!". Eu nu am făcut-o. Dar a făcut-o el. Şi, cu toată invidia de care pot da dovadă, mă bucur sincer. Mai am niţel şi o consider o reuşită personală. El este omul de la care am învăţat ce e aia un şapou. Cum să scrii cînd eşti leşinat şi fără nici cea mai vagă idee despre ce, de ce, de unde, pentru cine să scrii. Cum să nu-ţi pui în cap redactorul-şef. Cum să îţi foloseşti ambele mîini pe tastatură din poziţia răsturat în scaunul ergonomic pînă la ieşirea picioarelor pe partea ailaltă a biroului.  Cum să rezişti. Şi demnitatea celui care nu pleacă.

El zice despre sine că e un Nimeni. O fi, dar cu literă mare. Şi să nu-l credeţi. Pur şi simplu e o lucrătură de artizan. Ca tot ce face. Are mereu în buzunarul de la salopeta de salahor într-ale verbului o dăltiţă minusculă cu care sapă la temelii. Turnul din Pissa el l-a adus în halul în care îl cunoaştem.

Ah, şi titlul e roz. Mare. Pe o copertă albă. Ai dracu copertari cu codurile lor de culori! Singura explicaţie ar putea fi dacă rozul, în afară de conotaţia aia clasică de "fără griji", ar mai însemna şi "doză babană de autoironie, ironie, analiză şi durere în spate pe alocuri".

Nu cumpăraţi cartea dacă staţi prost la capitolul umor.
Nu cumpăraţi cartea dacă nu vă interesează breasla jurnalistului de tranziţie care a pierdut un deceniu din viaţă în cutele mochetelor de prin redacţii.
Nu cumpăraţi cartea dacă credeţi că brand-urile personale sau impersonale sînt bullshittinguri care nu vă privesc.
Nu cumpăraţi cartea dacă preferaţi să fiţi exclusiv consumator de mass-media. Odată ce intraţi în file, o să aflaţi lucrurile alea care produc micile cutremure de pe pagina întîi şi dacă mîna care dă o burtieră la teve e aceeaşi cu care este scărpinat dinapoiul.
Nu cumpăraţi cartea daca nu vă plac poveştile care, deşi nu sînt scrise la persoana întîi, duc la povestea unui om. Care se declară un Nimeni. Dar al cărui rînjet satisfăcut se întrezăreşte exact în doza aia de magenta temperată-n roz.