Hai că dacă tot m-a pălit acu amocul cu copiii şi poveştile, să vă zic una de-a lu' fiu-miu ăla genialul, că altminteri nici că s-ar putea, că doară io l-am făcut şi cu ta-su. Dar mai ales io. Deci, Ştefan e nu numai extrem de frumos şi exagerat de deştept, dar e şi aşa, cum să vă explic, iubăreţ ceva de speriat. Într-atît, încît mi-a explicat plin de zăduf pe motiv că io mă pup cu ta-su şi cu el nu, că lasă, mami, că mă pup şi io la grădiniţă. Cu cine? Păi cu Iulia. Cu Iarina. Cu Iustina. Şi cu Manea.
Cu Manea?!?! Priviri furişe, aşa, ca între părinţi îmbătrîniţi în rele. Manea, grosu şi-arţăgosu? Mneaaaa, Manea Maria. Ninoooo, ninooo, salvarea era deja la colţul străzii. Ne revenim din spaimă. Şi adică, măi, Ştefane, cum vine treaba asta? Ete aşa, ne dăm coate şi ne ascundem sub masă ca să ne pupăm şi să nu ne vadă doamna. Păi, şi fetele nu se supără cînd te pupi cu alta? Nu. Nu. Că nu mă pup decît cu ele...
Dar să ştiţi că io una sînt liniştită. Dacă se pupă cu patru nu sînt cine ştie ce pericole. Mai nasol e cînd vine vîrsta aia cînd nu-ţi mai dă ghes inima să te pupi decît cu una. De acolo începe pericolul. Părerea mea.
marți, 1 decembrie 2009
Cuminţenia unei generaţii
“Într-o dimineaţă de mai, pe marginea fântânii arteziene se opri o pasăre nemaipomenit de frumoasă. Atât era de arătoasă, încât toate celelalte păsări care-şi cântau cântecele obişnuite au amuţit. O priveau şi nu le venea să creadă cât era de încântătoare. Penele ei de toate culorile străluceau atât de tare încât ai fi zis că o stea a poposit în grădina domnişoarei Firicel. [...]
Domnul Narcis se apropie şi el, în vârful lăbuţelor, foarte atent să n-o sperie. Se vedea că pasărea e obosită şi însetată. Domnul Narcis ştia că rudele sale mustăcioase au reputaţia de a vâna păsări mici şi de a le pune pe fugă chiar şi pe cele mari. Dar pasărea frumoasă nici nu băgă de seamă când motanul ajunse chiar lângă ea. [...]“
Sînt două fragmente dintr-o carte pentru copii (publicată la editura Aramis), pe care le-am găsit cu bucurie aici. Aş fi trecut peste ele, probabil, fără să mă obosesc prea tare să văd despre ce e vorba. Pentru că sînt mai mult decît sătulă de poveştile în care personajele sînt hidoase, nu au sens, fac lucruri bizare, împotriva firii lor de personaje. Dar mi-au atras atenţia două lucruri. În primul rînd, faptul că un blog ca al lui Petreanu s-a oprit niţel din drumul lui de zi cu zi, amar de zi, ca să se adape cu vorbe pentru copii. Şi, în al doilea rînd, pentru că numele de Ada Demirgian îmi aminteşte de vremurile cînd hălăduiam cartierele bucureştene cu o chitară spînzurată de umerii mei osoşi, vremuri în care am învăţat că există paşi pe care dacă îi faci, în ciuda greutăţii, îţi deschid porţi nebănuite. Pe Ada de atunci am mai văzut-o o singură dată. Era la fel de aşezată în sine şi de fără farafastîcuri. Iar dacă poveştile pe care le-a scris au măcar un dram din cuminţenia şi modestia ei netrucată, atunci copiii noştri merită o fărîmă din acest tărîm al vorbelor scrise.
Domnul Narcis se apropie şi el, în vârful lăbuţelor, foarte atent să n-o sperie. Se vedea că pasărea e obosită şi însetată. Domnul Narcis ştia că rudele sale mustăcioase au reputaţia de a vâna păsări mici şi de a le pune pe fugă chiar şi pe cele mari. Dar pasărea frumoasă nici nu băgă de seamă când motanul ajunse chiar lângă ea. [...]“
Sînt două fragmente dintr-o carte pentru copii (publicată la editura Aramis), pe care le-am găsit cu bucurie aici. Aş fi trecut peste ele, probabil, fără să mă obosesc prea tare să văd despre ce e vorba. Pentru că sînt mai mult decît sătulă de poveştile în care personajele sînt hidoase, nu au sens, fac lucruri bizare, împotriva firii lor de personaje. Dar mi-au atras atenţia două lucruri. În primul rînd, faptul că un blog ca al lui Petreanu s-a oprit niţel din drumul lui de zi cu zi, amar de zi, ca să se adape cu vorbe pentru copii. Şi, în al doilea rînd, pentru că numele de Ada Demirgian îmi aminteşte de vremurile cînd hălăduiam cartierele bucureştene cu o chitară spînzurată de umerii mei osoşi, vremuri în care am învăţat că există paşi pe care dacă îi faci, în ciuda greutăţii, îţi deschid porţi nebănuite. Pe Ada de atunci am mai văzut-o o singură dată. Era la fel de aşezată în sine şi de fără farafastîcuri. Iar dacă poveştile pe care le-a scris au măcar un dram din cuminţenia şi modestia ei netrucată, atunci copiii noştri merită o fărîmă din acest tărîm al vorbelor scrise.
vineri, 27 noiembrie 2009
Almanahe vs succesuri
Aţi văzut cu toţii filmuleţul cu (un presupus) Băsescu lovind cu pumnul un copil în plină campanie electorală în 2004. Să presupunem că este vorba de un trucaj sinistru. Odată vărsate pe post, imaginile ne aruncă în gura lupului european şi internaţional. Dacă pînă mai ieri, România era ţara ţiganilor, de astăzi România va fi ţara în care preşedintele îşi mardeşte poporul. Indiferent dacă filmarea este una reală sau una "făcută", suferim cu toţii un mare deserviciu. În plus, cum este posibil ca preşedintele României să aibă vreo clipă de îndoială dacă s-a întîmplat au ba aşa ceva? Cum e posibil, vă întreb, să nu îţi aminteşti aşa ceva? Cum e posibil să răspunzi la o astfel de acuzaţie altfel decît "este imposibil să fi făcut eu aşa ceva, doar să îmi fi luat Dumnezeu minţile!"
Mi-ar plăcea să îl văd pe puştiul ce şi-a luat-o în cel mai prezidenţial mod peste 20 de ani devenind preşedinte şi amintindu-şi de acestă scenă ca de una de neimaginat într-o Românie care a depăşit 40 de ani de democraţie postrevoluţionară şi îşi permite să se indigneze de asemenea gesturi. Dar tare mi-e că puştiul va ajunge un adult convins că să-ţi iei o bucată în faţă de la unul mai sus pus, hai să zicem, de la un preşedinte, nu e chiar o mare scofală.
Bun, şi dacă tot am stabilit linia de la care nu văd ce se mai poate face cu Băsescu, mă întreb ce naiba fac cu ştampila aia de vot cînd m-oi aventura în cabină. Cred că iau cariocile lui fiu-miu la mine şi să te ţii natură moartă ce-o să-mi iasă!
Mi-ar plăcea să îl văd pe puştiul ce şi-a luat-o în cel mai prezidenţial mod peste 20 de ani devenind preşedinte şi amintindu-şi de acestă scenă ca de una de neimaginat într-o Românie care a depăşit 40 de ani de democraţie postrevoluţionară şi îşi permite să se indigneze de asemenea gesturi. Dar tare mi-e că puştiul va ajunge un adult convins că să-ţi iei o bucată în faţă de la unul mai sus pus, hai să zicem, de la un preşedinte, nu e chiar o mare scofală.
Bun, şi dacă tot am stabilit linia de la care nu văd ce se mai poate face cu Băsescu, mă întreb ce naiba fac cu ştampila aia de vot cînd m-oi aventura în cabină. Cred că iau cariocile lui fiu-miu la mine şi să te ţii natură moartă ce-o să-mi iasă!
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Blestemul alegerilor fără candidaţi
Departe de mine gîndul de a influenţa alegerea cuiva. De altfel, nici nu am trufia de a crede că aş putea. Dar, într-un fel, trebuie ca fiecare din noi să îşi formeze, după cum îl taie capul, o preferinţă. M-am săturat să îl aleg pe unul numai ca să nu iasă altul.
Am văzut aseară un Antonescu despre care nici nu aveam idee că există. Inteligent, cu replică, fără prea mari farafastîcuri în discurs şi gata sa atace. Uman, cînd a dat replica la ultima întrebare, pusă de moderator, o lămurie profundă cu sine însuşi mai mult decît cu naţiunea care mi-a arătat că un om care a trăit o dramă reală e capabil şi de introspecţie.
Nu prea face mare lucru un preşedinte într-o ţară. De fapt, cea mai mare şmecherie este că numeşte premierul. În rest, se presupune că trebuie să fie capabil să meargă cu fruntea sus şi să stea drept într-o conversaţie cu celelalte naţiuni fără să ne fie ruşine. Pînă ieri, aveam de gînd să îmi anulez votul pentru că mi se părea că nu are nici o şansă, iar ceilalţi doi îmi repugnă aproape organic. Din motive diferite, dar care nu mai au relevanţă.
Am privit în timpul discuţiilor oamenii care stăteau în spatele fiecăruia dintre candidaţi. Oamenii care se presupune că sînt cei cu care viitorul preşedinte va face ceva în această ţară.
La Geoană am zărit aceiaşi oameni despre care ştiu că singurul interes este să-şi mai tragă un comision.
La Băse, am văzut oameni ca Elena Băsescu, fătuca fără succesuri personale, care a primit de la tăticu', în loc de obişnuitul ponei pentru fetiţele cuminţi, un loc călduţ în Parlamentul European. Nu am zărit-o pe Nuţi, chestie care m-a pus pe gînduri mai mult decît dacă o vedeam.
La Antonescu l-am zărit, dincolo de oricine altcineva, pe un om pe care îl stimez pînă în vîrful unghiilor. Neagu Djuvara. Şi asta, cel puţin mie, îmi spune ceva.
Am văzut aseară un Antonescu despre care nici nu aveam idee că există. Inteligent, cu replică, fără prea mari farafastîcuri în discurs şi gata sa atace. Uman, cînd a dat replica la ultima întrebare, pusă de moderator, o lămurie profundă cu sine însuşi mai mult decît cu naţiunea care mi-a arătat că un om care a trăit o dramă reală e capabil şi de introspecţie.
Nu prea face mare lucru un preşedinte într-o ţară. De fapt, cea mai mare şmecherie este că numeşte premierul. În rest, se presupune că trebuie să fie capabil să meargă cu fruntea sus şi să stea drept într-o conversaţie cu celelalte naţiuni fără să ne fie ruşine. Pînă ieri, aveam de gînd să îmi anulez votul pentru că mi se părea că nu are nici o şansă, iar ceilalţi doi îmi repugnă aproape organic. Din motive diferite, dar care nu mai au relevanţă.
Am privit în timpul discuţiilor oamenii care stăteau în spatele fiecăruia dintre candidaţi. Oamenii care se presupune că sînt cei cu care viitorul preşedinte va face ceva în această ţară.
La Geoană am zărit aceiaşi oameni despre care ştiu că singurul interes este să-şi mai tragă un comision.
La Băse, am văzut oameni ca Elena Băsescu, fătuca fără succesuri personale, care a primit de la tăticu', în loc de obişnuitul ponei pentru fetiţele cuminţi, un loc călduţ în Parlamentul European. Nu am zărit-o pe Nuţi, chestie care m-a pus pe gînduri mai mult decît dacă o vedeam.
La Antonescu l-am zărit, dincolo de oricine altcineva, pe un om pe care îl stimez pînă în vîrful unghiilor. Neagu Djuvara. Şi asta, cel puţin mie, îmi spune ceva.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
